Lector universitar drd. Gheorghe DRAGOMIROIU

Domeniul de aplicare a medierii este mai larg deoarece reprezintă un potenţial mijloc de soluţionare a litigiilor apărute ca urmare a încălcării normelor de drept.

Medierea este posibilă în materia raporturilor juridice penale în anumite condiţii, precum şi în materia raporturilor juridice administrative, în materia litigiilor dintre consumatori si furnizori, în materia insolvenţei, în situaţia unor divergenţe de opinii contractuale, practici ilicite, dreptul concurentei etc. Limita medierii rezidă în principal din respectarea legii si ordinii publice.

Directiva 2008/52/CE stipulează la art.3 “medierea reprezintă un proces structurat, indiferent cum este denumit sau cum se face referire la aceasta , în care doua sau mai multe parţi intr-un litigiu încearcă din propria iniţiativă să ajungă la un acord privind soluţionarea litigiului dintre ele cu asistenţa unui mediator,,.

Legislaţia românească, dar si normele comunitare stabilesc domeniul de aplicare cu stipularea expresă a domeniilor exceptate, libertatea parţilor fiind principiul de drept, dispoziţiile imperative fiind excepţia .

Din conţinutul Legii nr.192/2006 rezultă ca medierea este exercitabilă în toate domeniile cu condiţia ca drepturile ce fac obiectul medierii sa fie drepturi de care părţile pot dispune.

În materia de specialitate se discută de medierea extrajudiciară şi medierea judiciară.

Se consideră mediere extrajudiciară atunci când este caracterizată prin absenţa oricărei legături cu sistemul jurisdicţional iar soluţia ce rezultă nu este supusă controlului organului judiciar.

Medierea judiciară presupune un cadru normativ şi se afla sub controlul judiciar.

În legislaţia românească în funcţie de stadiul conflictului pană a se ajunge la mediere se pot parcurge două etape. Conflictul a fost depus judecătorilor în instanţa de judecată si conflictul nu a ajuns în instanţa de judecată, iar în funcţie de natura acestora avem conflicte civile, comerciale, familiale, penale şi de muncă.

Părţile pot recurge la mediere în mod voluntar înainte sau după declanşarea unui proces, la cererea unei parţi, la cererea mai multor parţi sau la recomandarea organelor judiciare, arbitrare sa altor autorităţi de aplicare a legii.

Legea 192/2006 în art.67-70 prevede dispoziţiile speciale privind medierea în cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care potrivit legii retragerea plângerii prealabile sau împăcarea parţilor înlătură răspunderea penală.

Condiţiile de baza sunt ca părţile aflate în conflict sa nu fie constrânse şi sa le fie garantate drepturile la asistenţa juridică şi la interpret, când este cazul. Părţile pot să renunţe în mod expres la aceasta, menţiunea făcându-se în procesul verbal întocmit. Pentru minori este obligatoriu în cazul medierii asigurarea garanţiei prevăzute de Legea procesual penală.

Infracţiunile din Codul Penal ce pot face obiectul medierii, sunt: lovirea sau alte violenţe art. 180; vătămarea corporală art. 181; vătămarea corporală din culpă art.184 alin.1 si 3, violarea de domiciliu art.192 alin.1, ameninţarea art. 193; violarea secretului corespondenţei art.195, divulgarea secretului profesional art.196, violul art.197 alin.1; seducţia art.199; insulta art.205; calomnia art.206; furtul săvârşit intre soţi ori rude apropiate art.210; abuzul de încredere art.213; gestiunea frauduloasă art.214 alin.1; distrugerea art.217 alin.1.; tulburarea de posesie art.220; abandonul de familie art.305; nerespectarea masurilor privind încredinţarea minorului art.307; tulburarea folosinţei locuinţei art.320;

Pentru înţelegerea corectă a aplicării acestor norme de drept penal în procedura de mediere trebuie să se înţeleagă de la început deosebirea clară între plângerea prealabila şi plângere. În timp ce plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de tragere la răspundere penală a vinovatului pentru o infracţiune comisă, plângerea reprezintă doar o încunoştinţare despre săvârşirea unei infracţiuni a cărei parte vătămată a fost el sau altă persoană pentru care poate face plângere.

Cumpara Revista Medierea Nr 3-4/2010