Av. Lect. Univ. Dr. Diana-Ionela Ancheş
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, diana_anches yahoo.com

„Medierea civică este probabil cea mai mare aventură socială a secolului nostru, garanţia umanităţii: caracterul etic al comunicaţiei”.
Michèle Guillaume-Hofnung

Resumé.

L’actualité du thème abordé dans ce texte – „La médiation dans la vie sociale et politique ”est indiscutable. Comme méthode de résolution pacifique des conflits, la médiation peut intervenir dans plusieurs domaines de la vie sociale et politique, mais aussi dans les relations interNaţionales. Selon le domaine dans lequel elle intervienne, il y a beaucoup de types de médiation – présentés dans la présente étude: la médiation des conflits du travail, la médiation commerciale, familiale, éducative, culturelle, pénale, communautaire, politique, divine, interNaţionale. En suivant le modèle théorétique de la médiation, qui a pris contour dans la literature de specialité des etats avec de la tradition dans le domaine de la médiation, l’objective principal de la presente papier a été celui de tracer les bases théorétique de la médiation, dans une société ou l’implémentation de cette modalité pacifique de résolutions des différends se trouve au début du chemin. Ce texte doit être regardé comme un resumé du livre qui est en train d’apparêtre sous le titre: « La Médiation dans la vie sociale et politique ».

Mots clefs: la médiation, le conflit, la négociation, la conciliation, l’arbitrage, la coopération tripartite, la communication, la co-médiation, la „carte” du conflit, la crise interNaţionale, les relations interNaţionales, le droit communautaire.

* Prezenta lucrare nu este un studiu propriu-zis despre mediere, ci este rezumatul unei lucrări mai ample despre medierea în viaţa social-politică, lucrare care se află în curs de publicare. Pentru acest considerent, rugăm cititorul să ţină cont de acest aspect în timpul lecturii, iar pentru lămuriri mai ample, facem trimitere la lucrarea principală, a cărei structură este prezentată succint în cadrul acestui text.

Tema lucrării o constituie „medierea în viaţa social-politică”. Primul capitol al acesteia este structurat în două părţi: conflictul în viaţa socială şi modalităţi paşnice de rezolvare a conflictului. Natura conflictuală a omului, în ceea ce priveşte sine-le, dar şi natura sociabilă a acestuia, în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi au stat la baza descrierii concepţiilor despre raporturile dintre conflict şi societate. În doctrină au fost analizate numeroase metode de rezolvare a conflictelor[1]. Dintre acestea considerăm că cele mai importante sunt: negocierea, medierea, concilierea şi arbitrajul. În demersul nostru, negocierea ocupă locul cel mai important pentru că deşi nu constituie tema principală a lucrării, aceasta îndeplineşte, la o analiză mai amănunţită, atât funcţia de specie – în sensul că din negociere s-au dezvoltat toate celelalte genuri: mediere, conciliere, arbitraj, căci la baza oricăruia dintre acestea stă negocierea -, cât şi funcţia de gen – întrucât fiecare dintre acestea înglobează negocierea, ca etapă esenţială în cursul procesului de mediere, de conciliere şi respectiv de arbitraj. Mai mult decât atât, în literatura de specialitate există numeroase definiţii date medierii, prin prisma conceptului de negociere.[2]

În opinia exprimată de David Richbell, medierea este o formă mai structurată de negociere. Aceasta este o procedură voluntară, cu excepţia cazului în care recursul la aceasta nu a fost prevăzut printr-un contract. Medierea se desfăşoară într-un cadru flexibil, în care mediatorul, în sesiuni reunite sau separate, ajută părţile să clarifice problemele cheie şi să-şi construiască acordul.[3] Acland defineşte medierea prin raportare la conflict. Văzând conflictul ca: problemă ce trebuie rezolvată; ca situaţie neplăcută din care se caută ieşire; ca situaţie stresantă, riscantă şi costisitoare pentru toţi cei implicaţi; medierea este înfăţişată ca o negociere asistată de un mediator, în cadrul unor întâlniri separate sau comune, care îi reunesc pe cei implicaţi în conflict pentru: reducerea ostilităţilor şi stabilirea unei comunicări eficiente, asistarea părţilor să înţeleagă nevoile şi preocupările adversarilor, punerea de întrebări care să scoată la iveală adevăratele interese ale fiecărei tabere, ridicarea şi clarificarea problemelor acoperite printr-o rezolvare inadecvată, asistarea părţilor la dezvoltarea şi comunicarea noilor idei, ajutarea la formularea propunerilor în termeni acceptabili, moderarea cererilor nerealiste, testarea receptivităţii faţă de noile propuneri, ajutarea la conturarea unor proiecte de acorduri care să rezolve problemele curente, să salvgardeze relaţiile dintre părţi şi să anticipeze nevoile viitoare.[4]

Scriitorii americani Baruch Bush şi Folger au definit medierea ca fiind „un proces informal în care un terţ neutru, fără putere de a-şi impune soluţia, ajută părţile aflate în conflict să ajungă la un acord reciproc acceptabil”. Autorii sunt de părere că există patru teorii diferite despre mediere care influenţează definirea şi punerea în practică a acesteia: teoria satisfacţiei, teoria justiţiei sociale, teoria transformării şi teoria opresiunii. Primele trei sunt de natură pozitivă, ultima este negativă. Satisfacţia ţine de faptul că medierea este o unealtă puternică de satisfacere a nevoilor umane, punând în lucru o soluţie rapidă, eficientă şi ieftină a conflictului.[5] Justiţia socială ţine de faptul că medierea poate uni indivizii în cadrul unor comunităţi puternice.[6] În ceea ce priveşte transformarea, aceasta este capacitatea medierii de a transforma calitatea interacţiunii conflictuale, astfel încât conflictul consolidează atât relaţia dintre părţi, cât şi societatea din care acestea fac parte. Caracterul opresiv al medierii, porneşte de la ideea că, în ciuda intenţiilor bune care stau la baza acesteia, ea s-a dovedit a fi „un instrument periculos de sporire a puterii statului asupra individului, şi a puterii celui puternic asupra celui slab”.[7] La baza acestei idei stă preocuparea că informalitatea şi consensualitatea procesului pot duce la folosirea medierii ca alternativă ieftină şi expeditivă la procesul legal formal, negând astfel părţilor (de obicei celor săraci) accesul beneficiilor garantate de instanţa de judecată şi de legislaţia privind protecţia drepturilor omului.[8]

O atenţie deosebită este acordată şi comunicării, atât în cadrul negocierii, cât şi în procesul medierii. Aceasta pentru că, aşa cum arată şi Dipankar Sinha, comunicarea este un proces al negocierii[9], şi implicit şi al medierii. Lawrence Grossberg, Ellen Wartella şi D. Charles Whitney[10] sunt de părere că în relaţia sa cu medierea, comunicarea încorporează anumite sensuri date termenului de mediere: reconciliere, diferenţa dintre realitate şi imaginea interpretării acesteia; spaţiul de interpretare dintre subiect şi realitate şi conexiunea care creează circuitul comunicării sensurilor. Având în vedere că una dintre funcţiile principale ale medierii este aceea de a construi relaţii între părţi, împărtăşim, alături de N. P. Meierding, opinia potrivit căreia comunicarea este „inima şi sufletul”[11] procesului de mediere. Referirile la comunicare nu se limitează la prezentarea importanţei acesteia în cadrul celor două modalităţi de soluţionare paşnică a diferendelor descrise pe scurt în primul capitol, ci se regăsesc pe tot parcursul lucrării, mai ales în subcapitolele dedicate morfologiei medierii, mediatorului, tipurilor de mediere, dar şi în ultimul capitol referitor la medierea internaţională.

Cumpara Revista Medierea Nr 3-4/2010