| 14 MEDIEREA - ÎNTRE ETICĂ ŞI MORALĂ ÎNTREBĂRI PE MARGINEA SUBIECTULUI | ||||
|
Ing. Cătălin Galiţămediator autorizat Conform Legii Medierii nr. 192/2006, cu modificările şi completările ulterioare, „medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.” Se pot găsi şi alte definiţii, particularizate după gustul celui care le enunţă, dar toate vor sublinia condiţiile de bază ale medierii în sine şi ale comportamentului ideal al mediatorului: neutralitate, imparţialitate şi confidenţialitate. Teoretic vorbind, toate bune şi frumoase, dar ... Mediatorul, acea entitate depersonalizată menţionată în teorie, chemată să depună toate eforturile şi priceperea sa în slujba stingerii conflictului, mediatorul deci - este la rândul său un om, cu personalitate proprie, cu obiceiuri - bune sau rele, cu setul său propriu de valori şi credinţe, în fine - un om care aduce la masa medierii bagajul său unic de experienţă de viaţă. Mediatorul nu este chemat să dea decizii sau să emită judecăţi ci doar să ajute părţile prin orice metode şi mijloace legale (obligaţia de diligenţă) să ajungă la propria lor soluţie pentru rezolvarea conflictului care le-a adus la mediere. Dar prin tonul pe care îl imprimă discuţiilor, prin limbajul para şi non verbal, prin modul în care-şi formulează intervenţiile şi momentul ales pentru acestea, prin tot ce face şi spune - mediatorul influenţează părţile, influenţează cursul discuţiilor şi - în ultimă instanţă - rezultatul medierii. Mediatorul are putere în interiorul procedurii, rezultată din simplul act al acceptării de către părţi a medierii, act care conduce părţile să „predea” o parte din capacitatea lor de analiză şi decizie către mediator, în mod subconştient, datorită caracterului oficial al procedurii şi de alternativă la actul judecăţii. Mediatorul este deci investit de către părţi cu încredere şi putere. Încrederea însă - ca şi respectul - nu se cumpără, nu se primeşte, nu se impune ci se câştigă. Părţile se prezintă la mediere prinse în micro-universul propriu al problemelor şi complicaţiilor din viaţa de zi cu zi şi prea puţin predispuse la dialog. Mediatorul are datoria să incite conversaţii şi interacţiuni între părţi chiar în condiţiile în care acestea se „retrag” mai adânc pe poziţiile lor, unde se simt în siguranţă, pe teren familiar şi de unde pot contesta validitatea poziţiei şi argumentelor celeilalte părţi. Mediatorul are la dispoziţie un adevărat arsenal de tehnici, metode şi proceduri pe care le poate utiliza după propria discreţie pentru a dirija procedura pe calea pe care el o consideră favorabilă părţilor. Pentru a scoate părţile din „tranşee”, tehnicile utilizate de mediator sunt multiple, diverse şi deseori cu tentă manipulativă:
„Trucurile” din arsenalul mediatorului trebuie utilizate cu foarte mare grijă, întrucât acestea pot submina încrederea, voinţa sau respectul părţii / părţilor. Există o linie de demarcaţie mult prea fină şi mult prea uşor de trecut cu vederea între manipulare şi ghidare. Încrederea părţilor se câştigă dacă te menţii în limitele deontologiei profesionale şi nu cedezi tentaţiei de „a trece de partea întunecată a forţei”. Din experienţa de mulţi ani a nenumăraţi mediatori şi promotori ai medierii pe plan internaţional, s-au desprins o serie de principii generale care guvernează actul medierii ... şi care merită examinate şi prin prisma eticii profesionale şi a moralei individuale ... Cumpara Revista Medierea Nr 2/2010 |
