Dacă în contextul reglementarilor anterioare, părţile care se găseau într-o situaţie litigioasa aveau la dispoziţie un număr relativ redus de modalităţi de ajungere la un compromis, în prezent, o serie de noi mecanisme sunt puse la dispoziţia persoanelor aflate într-o dispută în vederea reglementării poziţiilor acestora.

Astfel, medierea apare ca modalitate de soluţionare a unei arii largi de dispute care pot să apară între diferite persoane fizice şi juridice, conturându-se ca mecanism de obţinere a compromisului în condiţii de contradictorialitate, care permite părţilor aflate într-o situaţie litigioasă să ajungă în mod eficient şi cu îndeplinirea criteriilor de reală celeritate la un înţelegere cu privire la pretenţiile formulate de acestea.

Având în vedere caracterul de convergenţă structurat în mod complementar prin introducerea acestei forme de rezolvare a disputelor, medierea permite abordarea unor situaţii juridice care exced cadrul civil sau comercial al unei dispute.

Astfel, medierea permite inclusiv abordarea conflictelor de natura penală, Legea 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator stabilind o serie de prevederi speciale privind medierea în cauzele penale, art. 67., pct. 1 şi indicând în mod expres situaţiile în care este permisă medierea în această situaţie şi anume acele cauze care privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

În consecinţă, medierea are un spectru de aplicare mult mai larg, raportat la celelalte modalităţi convenţionale de soluţionare a disputelor, permiţând abordarea şi detensionarea unor situaţii juridice de natură diversă şi din ramuri sociale diferită, în limitele legii.

Între trăsăturile definitorii care marchează esenţa medierii se încadrează caracterul sau facultativ şi voluntar care permite părţilor aflate în dispută atât să iniţieze cât şi să înceteze oricând, fie de comun acord, fie în mod unilateral procedura medierii, prin aceasta încercându-se în fapt ajungerea la o soluţie de compromis, agreată de ambele părţi.

Astfel, procedura medierii permite părţilor să prezinte o serie de propuneri confidenţiale cu privire la compromisul urmărit, fără ca afirmaţiile acestora să fie supuse regulilor stabilite de regimul probelor. Susţinerile făcute pe parcursul medierii de către părţile aflate în conflict, dar şi de către mediator au caracter confidenţial faţă de terţi şi pe cale de consecinţă nu pot fi folosite ca probe în cadrul unei proceduri judiciare sau arbitrale, iar mediatorul obligaţia să informeze părţile care participă la mediere cu privire la cerinţa de păstrare a confidenţialităţii.

Având în vedere poziţia imparţială pe care mediatorul trebuie să o menţină, precum şi obligaţia sa de a asigura în mod echitabil transmiterea informaţiilor solicitate de către părţi, mediatorul informează părţile cu privire la aspectele juridice ale disputei legate de procedura medierii, dar nu se poate erija în poziţia de avocat al unei părţi. în cazul în care mediatorul este şi avocat, acesta nu poate încheia contracte de asistenta juridica cu persoanele care au participat la o procedura de mediere în cadrul căreia respectivul avocat a avut calitatea de mediator, în legătura cu obiectul medierii. Mediatorul nu are dreptul să încerce medierea dincolo de voinţa juridica a părţilor, acesta fiind obligat să respecte egalitatea părţilor şi punctele lor de vedere, fapt pentru care părţile în procedura de mediere pot accepta sau refuza, în scris, propunerea finală de mediere (tranzacţia). Rezultatul medierii poate consta atât într-o reparaţie, cât şi într-o recunoaştere reciprocă, încercându-se astfel armonizarea intereselor părţilor în vederea încetării disputei.

Cumpara Revista Medierea Nr 2/2010