Mediator Fănuţa Lisman

Dată fiind natura diversificată a conflictelor şi a formelor pe care acestea le pot îmbrăca, soluţionarea, la rândul ei, poate fi şi ea diferită în funcţie de posibilităţile conferite de lege şi de gradul de informare, de cunoaştere şi de pregătire al părţilor aflate în conflict. Astfel, starea conflictuală nefiind o stare de normalitate, părţile tind spre a-şi soluţiona conflictul (disputa, litigiul) în care se află cât mai repede, pentru a reveni la starea de normalitate anterioară declanşării diferendului.

Factorul subiectiv are un rol important în alegerea căii de soluţionare a disputelor dintre persoane dar căile alese trebuie să se înscrie într-un cadru permis de lege. Cu alte cuvinte, părţile îşi pot soluţiona în mod liber disputele, singure, fără concursul unei a treia persoane. Însă pentru că anumite conflicte nu pot fi soluţionate facil de către părţi, medierea oferă o cale de soluţionare amiabilă în care părţile sunt asistate de un specialist.

În contextul actual, modul tradiţional de soluţionare a litigiului pe calea unui proces este ales de cea mai mare parte a celor aflaţi în conflict. Acesta este unul din motivele pentru care Legea medierii încurajează părţile ce au dedus judecăţii un conflict, ca încă din momentul declanşării procesului şi oricând în timpul judecăţii, să aleagă calea amiabilă de soluţionare a litigiului. În acest sens sunt şi prevederile art. 2 alin. 1 din Legea 192/2006 care arată că părţile „...pot recurge la mediere în mod voluntar, inclusiv după declanşarea unui proces în fata instanţelor competente...” fără a face referire la un moment procesual anume în care se permite părţilor să apeleze la procedura medierii. De asemenea, potrivit art. 6 din Lege „Organele judiciare ... informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele”. Nici de această dată legiuitorul nu face nici o referire la un moment procedural.

Întrucât nu există o reglementare expres prevăzută în Legea medierii care să ne edifice asupra momentelor în care părţile pot cere instanţei să li se permită a soluţiona litigiul prin procedura amiabilă a medierii, vom recurge la reglementările Codului de procedură civilă ca drept comun ce vine să completeze norma prevăzută de articolele enunţate mai sus. Prin urmare, în completarea acestora avem în vedere art. 129 alin. 2 Cod. pr. civ. care, deşi se adresează judecătorilor şi instituie în sarcina acestora îndatorirea de a „stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei”[1], ne permite să înţelegem că legiuitorul a dorit ca oricând în timpul derulării procedurii judiciare, părţile să poată pune capăt litigiului pe cale amiabilă.

Sintagma folosită de legiuitor - în toate fazele procesuale – poate avea sensuri multiple. Astfel, într-un prim sens, putem deduce că legiuitorul a prevăzut posibilitatea recurgerii la mediere în oricare din fazele procesului civil. Cu alte cuvinte, părţile pot recurge la mediere fie în faza judecăţii (atât în primă instanţă cât şi în căile de atac) fie în faza de executare silită.

Un alt sens, prin fazele procesuale, credem că legiuitorul a avut în vedere, de fapt, etapele pe care le parcurge judecata, fie ea în primă instanţă, fie în căile de atac, prin etape procedurale înţelegând, aşa cum se arată în doctrină[2], etapa scrisă a judecăţii, etapa dezbaterilor sau etapa deliberării şi pronunţării.

Pentru a verifica cele afirmate mai sus, în cele ce urmează vom analiza posibilitatea recurgerii la mediere în cele două faze ale procesului civil şi în care din etapele judecăţii se poate soluţiona litigiul prin procedura amiabilă a medierii.

În articolul de faţă, vom analiza judecata în primă instanţă.