Profesor formator Virginia - Smărăndiţa Brăescu

Inspector şcolar ISJ Bacău, Management educaţional, evaluare şi dezvoltare instituţională

Rezumat: În continuarea anului 2009, Anul European al Creativităţii şi Inovării, Comisia Europeană a declarat 2010 - Anul European pentru Combaterea Sărăciei şi Excluziunii Sociale. Parteneriatul de co-educaţie este un nou tip de experienţă socială, o formă superioară de cooperare pentru schimbare şi un instrument de promovare a actorilor non-tradiţionali (ONG-uri, societăţi comerciale, negociatori, mediatori)

Medierea este un instrument în leadership şi presupune o schimbare în ordinea lucrurilor, în scopul de a obţine rezultate extraordinare în managementul tranziţiei către societatea cunoaşterii. Din această perspectivă, relaţia dintre inovaţie şi leadership este posibilă datorită medierii, care desparte şi uneşte totodată, pentru a putea face dezvoltarea socială durabilă, prin schimbarea modului de abordare a problemelor şi acţiune socială comună, în care se negociază didacticele de soluţionare în respect pentru diferenţă.

Cuvinte cheie: inovaţie, mediere, management, leadership, parteneriat, strategie, educaţie

„Descoperirea înseamnă a vedea ceea ce a văzut toată lumea şi a gândi ceea ce nu a gândit nimeni.” (Albert von Szent – Gyorgyi)

I. TRANSDISCIPLINARITATEA CA STRATEGIE DE MEDIERE

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, au fost promovate orientări integralist-funcţionaliste ce determină o atitudine epistemologică unitară de concepere a cunoştinţelor şi a instrumentelor de acţiune. Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii constituie un factor deosebit de important în transformarea existenţei contemporane, iar abordările transdisciplinare reprezintă strategii de mediere ce fac posibilă această adaptare, în scopul asigurării condiţiilor adecvate de pregătire pentru integrarea rapidă şi eficientă într-o societate în continuă schimbare. Câmpul educaţional a devenit atât de vast încât nicio acţiune care vizează o transmitere oarecare a cunoştinţelor, a culturii şi a valorilor unei societăţi nu mai poate fi exclusă. Dezvoltarea resurselor umane nu mai reprezintă un lux, ci o necesitate, fiecare persoană fiind pusă în situaţia de a se educa în permanenţă, nu numai pentru a-şi actualiza competenţele profesionale, ci pentru a fi instrumentată să facă faţă solicitărilor şi schimbărilor economice, politice, sociale, culturale, informaţionale.

Perspectiva globală, procesuală şi integrativă nu ar fi posibilă fără strategii de mediere pentru inovaţie şi leadership în educaţie:

a. o permanentă structurare şi restructurare a informaţiilor;

b. decodarea abstracţiilor într-un limbaj accesibil celor supuşi învăţării/pregătirii;

c. transpunerea logicii ştiinţei în logica pedagogică, singura în măsură să satisfacă exigenţele unei informatizări progresive şi sistematice;

d. transferul de concepte şi metodologie dintr-o disciplină în alta pentru a permite abordarea mai adecvată a problemelor cercetate;

e. producţia de cunoştinţe, idei, atitudini tehnico-ştiinţifice, dar şi de cercetători şi profesori mediatori, persoane capabile să producă la rândul lor „ştiinţa” care să fie integrată în strategii şi instrumente noi de predare, învăţare şi evaluare.

În contextul crizei de sistem a învăţământului, viziunea disciplinară nu-şi mai găseşte justificarea, deşi a fost foarte utilă pentru formarea unei anumite reprezentări a competentelor specifice fiecărei profesiuni. Profesorii, elevii şi părinţii au nevoie să fie ajutaţi să înţeleagă că această structură organizatorică nu­-şi mai dovedeşte eficienţa şi trebuie şi ea adaptată la noile cerinţe pe care le presupune tranziţia către o societate a cunoaşterii. Disciplinele existente, grupate în arii curriculare, pot colabora şi comunica între ele pentru a traversa segmentarea cunoaşterii în discipline. Medierea este factorul de diferenţiere. O strategie de succes rezultă din medierea celor două realităţi: interioară şi exterioară.

A şti să construieşti o strategie ţine de inteligenţa cognitvă (IQ), adică de abilitatea de a învăţa lucruri noi şi a acumula informaţii, însă inteligenţa emoţională (EQ) în leadership se bazează pe un element fundamental al comportamentului uman şi anume abilitatea de a fi flexibil. Relaţiile inteligent emoţionale sunt construite pe o dorinţă comună de remediere a neînţelegerilor intervenite în comunicare şi sunt produsul a două capacităţi principale: competenţa personală (autocunoaştere şi autocontrol) şi competenţa socială (conştiinţa socială şi managementul relaţiilor interpersonale)

Relaţia dintre IQ şi EQ este posibilă datorită medierii. Liderii de succes ştiu să-şi asculte nu doar gândurile, ci şi emoţiile, pentru o abordare integrativă (câştig – câştig) a situaţiilor conflictuale. Trăirile într-un conflict şi strategiile de soluţionare diferă de la o persoană la alta. Noua paradigmă a parteneriatului în management şi leadership este construită pe metode alternative de rezolvare a conflictelor: negociere, mediere şi rezolvarea creativă de probleme. Datorită valorii sale de catalizator în rezolvarea de probleme şi realizarea de inovaţii, conflictul este elementul esenţial al acestei noi paradigme socio-educaţionale.[1] În mod paradoxal, conflictul reprezintă, precum faţa şi reversul unei medalii, atât un imbold al dezvoltării sociale, cât şi un coşmar al relaţiilor interumane. Parteneriatul în leadership nu apare ca o situaţie naturală, spontană, deoarece presupune un cadru bazat pe cooperare, coordonare şi colaborare, adică negocierea şi respectarea unor principii şi reguli în comunicarea şi lucrul în echipă, pentru atingerea unei viziuni comune.

Universul interior şi cel exterior se află uneori într-o tensiune dramatică. Starea de echilibru rezultă din asocierea lor, din acomodarea lor în acelaşi timp, din co-existenţa lor, chiar din antinomia lor. Conştientizarea relaţiei care există între universul interior şi cel exterior oferă o viziune triadică şi o altă înţelegere a echilibrului, care nu este permanent, dar cunoaşte momente în care se realizează. Starea actuală, cea potenţială şi momentul de echilibru sunt reciproc condiţionate.[2] Paradoxul reprezintă „ieşirea dintr-o regulă constând în acceptarea distincţiei dintre două anumite niveluri ale cunoaşterii, limbajului, realităţii sau comportamentului.” şi „iniţierea unui joc a cărui regulă de bază este abolirea distincţiei dintre două niveluri de tipul menţionat.” (Solomon Marcus, 2007, p.124)[3]. Ludicul este prezent în inima paradoxului şi a medierii, care au la bază o funcţie dublă, de separare şi legare, în scopul, pe de o parte, de a destructura o anumită formă (Gestalt)[4] şi de a tulbura o anumită ordine şi, pe de altă parte, de a unifica două niveluri de obicei separate, asemenea unui „puzzle care poate produce surprize în serie.”[5] Când jocul lipseşte (în depresie, boală) înseamnă că ceva lipseşte vieţii sau viaţa însăşi nu există din cauza constrângerilor prea mari ce împiedică persoana să-şi folosească în mod liber imaginaţia. Spaţiul gratuit al visării lipseşte aşadar cu desăvârşire. Winnicott este de părere că jocul este expresia creativităţii, care înseamnă viaţă, unificare, integrarea generală a personalităţii.[6]