Av.drd. Cristina Cândea
Drd. Ruxandra Serescu
Av. Andreea Samoschi
Av. Florin Butnariu

Consideraţii generale

Medierea ca metodă alternativă de soluţionare a disputelor ce pot apărea la un moment dat a fost utilizată în toate statele în mod istoric fie sub denumirea sa formală fie sub formele sale de exercitare, fără a fi afirmată în mod expres ca şi modalitate opţională de intervenţie compromisorie. Astfel, la nivel internaţional se poate observa utilizarea la o scară largă a acestei proceduri, existând o serie de structuri oficiale în majoritatea statelor care au reglementat medierea şi au introdus-o în mod oficial ca metodă de compromis, prin standardizarea şi regularizarea acesteia.

1. Medierea în SUA

În Statele Unite ale Americii medierea accesată ca metodă de soluţionare a unor diferende se desfăşoară în mod organizat, existând un număr foarte mare de asociaţii, agenţii şi alte structuri diversificate care realizează în mod organizat activitatea de mediere. Astfel, în anul 1947, în baza Actului Relaţiilor Managementului de Muncă (cunoscut şi ca Actul Taft-Hartley) a fost fondat Serviciul Federal de Mediere şi Conciliere, ca agenţie independentă a SUA, agenţie care asigură servicii de mediere atât în domeniile sociale şi comunitare cat şi în aria litigiilor guvernamentale care pot apărea, formând mediatori. În prezent, sediul acestei agenţii este situat în Washington, D.C., iar serviciile de mediere oferite sunt larg accesate de către statul American dar şi de persoane fizice respectiv companii care caută să soluţioneze prin compromis diverse situaţii litigioase apărute în desfăşurarea activităţii acestora.

De asemenea, în anul 1994, Departamentul de Justiţie SUA a creat o alta structura de mediere şi anume programul de mediere ADA, program în baza căruia sunt soluţionate prin mediere diverse litigii dintre structuri statale şi companii private.

În fiecare din statele federale ale SUA putem uşor identifica asociaţii care funcţionează exclusiv în aria medierii, cum ar fi: Asociaţia de Arbitraj American, Centrul de Arbitraj şi Mediere Kentucky, Asociaţia pentru Soluţionarea Disputelor, Asociaţia pentru Soluţionarea Disputelor Internaţionale Chicago.

2. Medierea în Australia

În Australia nu regăsim un sistem acreditat formal pentru mediere ca mijloc de soluţionare a disputelor, însă şi aici a început implementarea unei structuri oficiale, fiind iniţiate o serie de reglementări în vederea regularizării medierii ca procedură de compromis, pornindu-se de la premiza esenţială că ,,un mediator încearcă să ajute părţile să dezvolte o înţelegere comună a conflictului şi să lucreze înspre construirea unei hotărâri practice şi de durata”[1]. Astfel, în anul 2006 în urma Conferinţei pentru Mediere Naţională, a început implementarea unui nou sistem şi anume Sistemul National pentru Acreditarea Medierii, sistem în baza căruia se stabilesc anumite criterii de acreditare pentru persoanele care intenţionează sa devina mediatori. Disputa esenţială a reprezentat-o în acest sens nivelul de acreditare, pregătire, necesar în vederea prestării serviciilor de asistenta şi mediere. Astfel, prin implementarea acestui sistem unificat de acreditare statul australian a reuşit dimensionarea calităţii serviciilor efectuate, creând un sistem unitar, concret de evaluare a criteriilor de acreditare.

Institutul de Arbitri şi Mediatori din Australia (IAMA) reprezintă în acest sens dovada înţelegerii nevoii de compromis prin adoptarea unei structuri organizate de soluţionare compromisorie a disputelor. Institutul a fost fondat în anul 1975 ca şi organizaţie non-profit iar în prezent reprezintă cea mai mare structura independenta din Australia care oferă servicii de mediere şi arbitraj din toate domeniile sociale, soluţionând litigii de munca, precum şi diferende de ordin comercial, social şi chiar politic. Scopul declarat urmărit de către IAMA este acela de a servi comunitatea prin facilitarea eficienta a soluţionării disputelor prin utilizarea metodelor de arbitraj, mediere, conciliere, în vederea protejării şi asigurării unei bune funcţionări a structurilor sociale interne. Institutul aplica o serie de metode de acreditare, incluzând şedinţe de pregătire şi programe intense de specializare în vederea asigurării celor mai avansate metode de mediere.

3. Medierea în Europa

În Europa se poate observa evoluţia rapidă a procedurii de sistematizare şi standardizare a medierii ca metodă de soluţionare a diferendelor astfel încât în prezent exista o serie de agenţii şi asociaţii internaţionale care funcţionează în baza principiilor generale ce guvernează medierea ca metodă de soluţionare a conflictelor.

De asemenea, odată cu sistematizarea procedurilor de mediere, a crescut şi gradul de experienţă şi cunoaştere a mediatorilor, fiind introduse o serie de metode de pregătire şi specializare a persoanelor implicate în procesul de mediere, fapt care a dus la creşterea beneficiilor oferite de accesarea acestor metode de compromis. Putem astfel susţine afirmaţia că ,,medierea este singura cale unde exista asistenta acordata de un terţ, care promovează libertatea de alegere a părţilor aflate în conflict”.[2]

Cu toate acestea, şi în prezent medierea este departe de a-si fi atins potenţialul sau dinamico-social, deoarece beneficiile şi avantajele utilizării sale nu sunt cunoscute larg companiilor şi persoanelor care accesează în mod tradiţional asemenea metode de soluţionare a diferendelor.

Deşi au existat o serie de iniţiative recente de încurajare a utilizării medierii ca mijloc de soluţionare a disputelor, există în prezent o serie de obstacole în concretizarea eforturilor existente, în special în ceea ce priveşte disputele internaţionale. O problema esenţială a fost ridicata în acest sens de recunoaşterea medierii pe plan internaţional în cadrul litigiilor aflate pe rolul instanţelor, importanta acestui aspect fiind majora în condiţiile în care părţile trebuie să deţină siguranţa recunoaşterii acestei proceduri respectiv a soluţiei la care se ajunge în caz de litigiu.

În acest sens, Comisia Europeana a adoptat o directiva cu privire la mediere, directiva în cadrul căreia se stabileşte în mod imperativ faptul ca pe toata durata utilizării de către părţi a procedurii de mediere se suspenda cursul prescripţiei dreptului la acţiune, suspendarea producându-şi toate efectele începând cu data la care părţile agreează să utilizeze medierea. De asemenea, directiva nu indica formalităţi speciale sau necesitatea existenţei unor certificări în vederea realizării procedurii de mediere, fapt care permite recunoaşterea procedurii de mediere realizată într-un stat de către instanţele de drept ale altor state membre UE, precum şi desfăşurarea într-un mod cât mai liber şi accesibil a activităţilor curente pe care medierea le implică în mod direct şi necesar.