Jud. asist. univ. Loreley Mirea

1. Aspecte preliminare

Din 3 martie 2010 au intrat în vigoare dispoziţiile art.6 din Lg 192/2006 a medierii, aşa cum a fost ea modificată prin Legea 370/29.11.2009 care prevăd că: “Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele.”

Formularea anterioară a textului viza doar posibilitatea organelor judiciare de a face o asemenea informare în timp ce din 3.03.2010 această posibilitate a devenit o obligaţie, inclusiv pentru judecători. Legea nu prevede sancţiuni pentru neîndeplinirea acestei obligaţii, însă dacă se conştientizează faptul că în anii 2005-2007 medierea a făcut parte din Strategia de reformă a sistemul judiciar, fiind gândită ca o modalitate de reducere a activităţii instanţelor şi implicit de degrevare a judecătorului de volumul de muncă, va fi mai uşor de înţeles că această normă este instituită în avantajul judecătorilor, ajutându-i să-şi eficientizeze munca şi să transfere în sarcina părţilor, asistate de mediatori, soluţionarea acelor probleme litigioase asupra cărora legea le permite să decidă ele însele.

2. Obligaţia de informare

Obligaţia de informare instituită de art.6 comportă trei aspecte:

a. informarea asupra posibilităţii recurgerii la mediere, acest lucru însemnând de fapt că judecătorul va comunica părţilor faptul că pentru soluţionarea cauzei cu care au sesizat instanţa există şi o altă cale şi anume medierea;

b. prezentarea avantajelor folosirii procedurii medierii, aici judecătorul putând atinge pe scurt aspecte legate de celeritatea cauzei, caracterul nepublic al întâlnirilor, consimţirea voinţei părţilor, durata mai redusă a procedurii, posibilitatea restituirii taxei de timbru, caracterul executoriu al hotărârii de expedient şi posibilitatea unor costuri reduse;

c. îndrumarea spre mediere presupune un pas în plus faţă de simpla informare şi prezentare a avantajelor, îndrumând efectiv părţile spre mediere şi făcând referirea concretă la locul unde mediatorii pot fi găsiţi, cum ar fi tabloul mediatorilor expus în instanţă sau alte informaţii elementare cuprinse în broşuri informative distribuite pe holurile instanţei sau lăsate într-un loc vizibil şi accesibil publicului.

O problemă legată de această obligativitatea ar fi a modului în care ea se poate realiza efectiv la instanţele foarte aglomerate, unde judecătorul are de dezbătut un număr mare de cauze pe şedinţă astfel încât să se asigure un echilibru între obligaţia de a soluţiona cu celeritate cauzele aflate pe lista de şedinţă şi obligaţia de informare.

Există mai multe posibilităţi ce pot fi avute în vedere de judecători, respectiv de instanţe. O posibilitate care nu ar aduce atingere duratei procedurilor ar fi emiterea citaţiilor la toate termenele cu menţiunea expresă, “vă recomandăm să apelaţi la mediere în soluţionarea prezentului conflict juridic”, sau orice altă formulare suficient de scurtă si concisă care să informeze justiţiabilul cu privire la mediere şi să îi recomande să apeleze la aceasta[1]. Pe de altă parte fiecare judecător, în gestionarea propriei şedinţe ar putea face o informare cu caracter general în deschiderea acesteia şi de la caz la caz, pe parcursul dezbaterilor, să recomande periodic medierea în cauzele în care ea este posibilă.

Se pune întrebarea dacă obligaţia judecătorului de a informa justiţiabilul, mai mult de a recomanda medierea, nu aduce o încălcare obligaţiei sale de imparţialitate.

Cumpara Revista Medierea Nr 2/2010