Cristi Danileţ, judecător

Vicepreşedinte Judecătoria Oradea

Legea nr. 192 din 2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator   creează cadrul în care rolul judecătorului în soluţionarea amiabilă a litigiului este bine definitiv şi delimitat.

1. Informarea părţilor cu privire la mediere

În exercitarea rolului activ, judecătorul este obligat să stăruie în soluţionarea amiabilă a litigiului implicându-se el însuşi în a da sfaturile adecvate părţilor ((art.129 alin. 2 şi art. 131 C.pr.civ), dar acum este obligat şi să le aducă acestora la cunoştinţă informaţii despre modalitatea de organizare şi funcţionare a instituţiei medierii.

a.    Litigii pretabile la mediere
Implicarea judecătorului în procedura medierii poate avea loc, desigur, numai după declanşarea procesului civil sau penal. Potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 192/2006 modificată, se poate recurge la mediere:
- în orice litigiu de natură civilă;
- în orice litigiu de natură comercială;
- în litigiile de familie: neînţelegerile dintre soţi privind continuarea căsătoriei, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor, precum şi orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii, respectiv în legătură cu divorţul şi cererile accesorii acestuia;
- în litigiile având ca obiect conflictele din domeniul protecţiei consumatorilor: în cazul în care consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi agenţii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute de legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor;
- în materia conflictelor de drepturi în domeniul litigiilor de muncă;
- în materie penală: numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că răspunderea penală este înlăturată prin retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor.

b.    Litigii ce nu pot face obiect al medierii
Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.
De exemplu, intră în această categorie acţiunile în reclamaţie de stat (cum este cea pentru stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei), acţiunile în contestaţie de stat (cum este cea în contestarea recunoaşterii de paternitate sau de maternitate, ori acţiunea în tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie) şi acţiunile în modificare de stat (acţiunea de divorţ, acţiunea în desfacerea adopţiei).

c.    Obligaţia de informare
Atunci când se confruntă cu un astfel de caz, judecătorul (respectiv procurorul, şi lucrătorul de poliţie judiciară în situaţiile permise de legea penală, dar şi arbitrul sau alt organ cu atribuţii jurisdicţionale) are obligaţia de a informa părţile asupra posibilităţii şi avantajelor folosirii procedurii medierii şi de a le îndruma să recurgă la aceasta pentru soluţionarea conflictelor dintre ele, aşa cum dispun în mod explicit dispoziţiile art. 6 din legea modificată în 2009 . Desigur, nimic nu împiedică ca o asemenea procedură de informare să înceapă chiar din momentul depunerii acţiunii la registratura instanţei, ceea ce ar implica luarea unor decizii administrative de către conducerea instanţei cu privire la organizarea unui punct de informare pentru mediere. De asemenea, trebuie aduse la cunoştinţa părţilor şi facilităţile oferite de stat pentru încurajarea medierii: posibilitatea de a apela la ajutorul public judiciar în cazul în care apelarea la mediere ar fi prea costisitoare pentru ele, precum şi posibilitatea restituirii taxelor de timbru avansate (conform dispoziţiilor din OUG. nr 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă).
Este posibil ca între părţi să existe o clauză anterioară de mediere sau de conciliere convenţională a unui eventual litigiu care s-ar ivi în relaţiile juridice desfăşurate între ele. În acest caz, judecătorul ar trebui să le reamintească părţilor de această convenţie, dar opoziţia părţilor de a o respecta nu poate constitui un fine de neprimire a acţiunii de către instanţa de judecată.
Legea nu arată care trebuie să fie cuvintele sau expresiile folosite de judecător în această procedură de informare. De aceea, pentru ca el să fie convingător şi dispoziţiile menţionate mai sus să îşi atingă scopul, este nevoie ca la rândul său să beneficieze de un training de pregătire, în cadrul căruia judecătorul însuşi să fie convins de utilitatea medierii.
Deşi legea nu prevede, este evident că judecătorul trebuie să indice părţilor locul unde acestea pot găsi mediatorii, respectiv să le îndrume către locul unde este disponibil Tabloul mediatorilor : pe internet (www.cmediere.ro), respectiv în sediul instanţei . Dacă sunt disponibile afişe sau broşuri ale cabinetelor locale ori asociaţiilor de mediatori, judecătorul sau grefierul poate îndruma părţile direct către aceste materiale. Când toate părţile sunt prezente în faţa judecătorului, acesta le va sfătui să se prezinte împreună la mediator.

d.    Întinderea şi declanşarea medierii
Medierea poate avea ca obiect soluţionarea în tot sau în parte a litigiului. Procedura de mediere se declanşează în momentul încheierii contractului dintre părţi (după prezentarea părţilor împreună la mediator sau după acceptarea medierii de către partea invitată) în condiţiile de formă şi de fond descrise în art. 44-47 din lege.

2. Medierea în procesele civile

2.1. Contractul de mediere. Efecte
a. Dacă părţile recurg la mediere anterior declanşării procedurii judiciare, în art. 49 se prevede că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de mediere. Potrivit art. 56 alin. 1, procedura de mediere se închide, după caz: a) prin încheierea unei înţelegeri între părţi în urma soluţionării conflictului; b) prin constatarea de către mediator a eşuării medierii; c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi.
Este de menţionat că în cazul în care părţile au încheiat o înţelegere parţială, pentru restul aspectelor nesoluţionate amiabil orice parte se poate adresa instanţei. De asemenea, există această posibilitate şi în caz de eşuare a medierii sau de depunere a contractului.
b. Dacă părţile recurg la mediere după sesizarea instanţei de judecată, conform art. 62 din lege instanţa de judecată va suspenda judecarea cauzei civile la cererea părţilor, în condiţiile art. 242 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă. Totodată, cursul termenului perimării este suspendat pe durata desfăşurării procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.
Rezultă, aşadar, că intenţia legiuitorului a fost de a sugera mediatorilor soluţionarea disputei în cel mult 3 luni de la data începerii procedurii de mediere. Dacă finalizarea acesteia nu s-a putut realiza în aceste termen, medierea poate fi continuată însă fără a mai avea ca efect suspendarea termenului de perimare.

Cumpara Revista Medierea Nr 1/2010