Av.  Drd. Claudiu Ignat

Întâlnirea de la Nisa a Consiliului European din Decembrie 2000 reprezintă, într-un sens important, un mare pas înainte, astfel pentru prima oară, un acord internaţional asupra drepturilor omului include dreptul cetăţenilor la buna administrare.

Cel mai înalt for al Uniunii Europene descrie acum în detaliu drepturile şi principiile fundamentale care fuseseră până la acea dată numai menţionate în Tratate. Aceasta va avea un impact concret asupra activităţilor administrative ale administraţiei Uniunii şi va fi aplicat de Curţile Uniunii ca şi de Mediatorul European.

Articolul 41 al noii Carte UE a Drepturilor Fundamentale este intitulat „dreptul la buna administrare”. Articolul stipulează ca orice persoană are dreptul de a avea propriile afaceri tratate de o maniera imparţială, onestă şi într-un interval de timp rezonabil de către instituţiile şi organismele Uniunii Europene. Acesta menţionează, în continuare, anumite cerinţe elementare privitoare la conduita administrativă, acceptă inclusiv dreptul cetăţenilor de a se exprima, dreptul de a avea acces la dosarele proprii şi obligaţia administraţiei de a justifica deciziile sale.

De asemenea, conţine obligaţia administraţiei de a îndrepta orice prejudiciu cauzat de instituţia respectivă, sau de funcţionarii săi în exerciţiul funcţiunii. Mai mult, cetăţenii au acum dreptul de a folosi una dintre limbile Tratatelor în comunicarea lor cu administraţia UE.

Este clar că aceste cerinţe elementare de bună administrare nu sunt numai reguli şi principii de urmat de către instituţii şi organisme, dar şi de funcţionarii lor publici, pentru a garanta buna administrare. Este, prin urmare, important ca fiecare instituţie şi organism să adopte un set de reguli şi principii, o lege, sau un Cod de bună conduită administrativă, în care drepturile cetăţenilor să fie clar definite. Anumite organisme au procedat deja astfel, dar principalele instituţii nu au reuşit sa adopte coduri care să satisfacă pe deplin aspiraţiile descrise în Carta de la Nisa.

Progresul făcut la Nisa în această privinţă se va dovedi un pas important în lupta pe termen lung a administraţiei UE de a intensifica relaţiile cu cetăţenii europeni.

Este important, aşadar, ca intenţia exprimată de cel mai înalt for al autorităţii UE să fie respectată şi pusă în practică.

Instituţia Mediatorului European a fost iniţiată printr-un proiect al delegaţiei spaniole la întâlnirea şefilor de stat şi guverne ai Comunităţii Europene ţinută la Roma în Decembrie 1990. Scopul avut în vedere de către iniţiator, nu era de a institui un Ombudsman în sensul propriu , ci un fel de procuror general pentru drepturile comunitare.

Mediatorul European, potrivit acestui proiect, ar fi trebuit sa asigure controlul asigurării respectării drepturilor cetăţenilor europeni la nivel naţional, sa informeze şi sa protejeze cetăţenii în planul drepturilor comunitare, putând chiar să substituie Ombudsmanii naţionali. Proiectul a fost însă modificat, în final ajungându-se la o soluţie de compromis bazata pe propunerea delegaţiei daneze.

Mediatorul European este instituit la nivel comunitar şi nu la nivel naţional, iar mandatul său este limitat la cazurile de proastă administrare imputabilă instituţiilor şi organelor comunitare.

Art. 195 din T.C.E. stabileşte normele de principiu ce privesc Mediatorul European, norme cu privire la atribuţii şi competente în exercitarea profesiei. În Noiembrie 1993 Parlamentul European a aprobat decizia asupra statutului Mediatorului European, iar un an mai târziu, decizia privind statutul şi condiţiile generale pentru exercitarea atribuţiilor Mediatorului şi a funcţiei sale.

Raporturile existente dintre Mediatorul European şi autorităţile naţionale ale statelor membre s-au dovedit a fi motive de dispută între acestea, punctul cel mai critic fiind delimitarea puterilor de anchetă şi mai ales puterea de a accesa diferite documente ale statelor membre aflate în posesia comisiei.

Multe dintre statele federale din comunitate s-au confruntat cu dificultăţi în ceea ce priveşte puterile ombudsmanului local şi federal, ajungându-se până la renunţare la instituţia Ombudsmanului naţional, fie cum este cazul Belgiei sa creeze un mediator competent doar pentru cazurile federale.

În cadrul Uniunii Europene, în cazurile de proastă administrare în aplicarea drepturilor comunitare, cetăţenii europeni se adresează adesea Mediatorului chiar şi când problema priveşte o autoritate naţională.

Potrivit art.195 din T.C.E. Mediatorul European este numit la începutul fiecărui ciclu legislativ al Parlamentului European, pe durata acestuia, fiind ales dintre candidaţii ce dovedesc că sunt independenţi şi îndeplinesc condiţiile de înaltă competenţă profesională în domeniul drepturilor cetăţeneşti.

La cerea Parlamentului, Mediatorul European poate fi revocat de Curtea de Justiţie, atunci când acesta nu mai corespunde condiţiilor de exercitare a funcţiilor sale sau pentru culpa grava în exercitarea atribuţiilor sale profesionale.

În exercitarea atribuţiilor sale, Mediatorul European este independent faţă de orice organism profesional politic sau administrativ pe toată durata exercitării mandatului său.

Mediatorul poate conduce şi investigaţii din propria iniţiativă, la plângerea persoanelor afectate în drepturilor lor, iar cei care se pot adresa Mediatorului cu plângeri, sunt persoane fizice sau juridice europene sau orice necetăţean european care are rezidenta într-un stat membru sau sediul social în cazul persoanelor juridice.

Chiar după ce introducerea Mediatorului European a fost acceptată, Parlamentul European a afirmat ca rolul ombudsmanului va trebui sa rămână pur complementar.

Regulamentul Parlamentului stabileşte dreptul şi obligaţia Mediatorului European (în exercitarea funcţiei sale) acela de a fi ascultat de Comisia pentru petiţii din parlament.

Cazurile de plângeri împotriva proastei administrări privesc situaţia când instituţiile publice europene nu reuşesc sa acţioneze potrivit regulilor şi principiilor obligatorii instituite de Comunitatea Europeana. Mediatorul European are un mandat special, definit în relaţie cu administrarea defectuoasă. De aici rezultă ca toate investigaţiile privitoare la accesul liber la informaţie trebuie filtrate prin prisma existentei unui caz de administrare defectuoasa, ceea ce poate reprezenta o povara pentru Mediator şi un obstacol în calea fructificării de către cetăţeni a drepturilor şi libertăţilor individuale.

Prin proasta administrare se înţelege orice acţiune sau inacţiune administrativa bazată sau influenţată de supoziţii sau comportament nepotrivit.

Arbitrarul, dolul, şi lipsa de imparţialitate (discriminarea de orice natura) sunt exemple de premise ce duc la încălcarea normelor de bună administrare.

Neglijenta, întârzierea nejustificată, lipsa de respect fata de regulile de procedura aplicabile, refuzul de luare în considerare stări de fapt pertinente sunt exemple de comportament nepotrivit care devin punctul de plecare în plângerile formulate şi înaintate Mediatorului European, investindu-l pe acesta cu rezolvarea lor.

Din jurisprudenţa rezulta noţiunea de proastă administrare fiind definită ca activitate administrativa improprie, nu răspunde la regulile juridice şi nejuridice ale unei bune administrări. Proasta administrare nu coincide însă cu activitatea administrativă invalidă, contrară parametrilor legislativi aplicabili.

Statistica a arătat că în perioada 1996- 2003 cele mai multe plângeri adresate Mediatorului au privit:

- lipsa sau refuzul de informaţii şi transparentă,

- întârzierile evitabile;

- lipsa echităţii şi abuzul de putere;

- procedura şi drepturile de apărare;

- discriminarea şi neglijenta;

- disfuncţionalităţi şi alte tipuri de proastă administrare;

- neîndeplinirea obligaţiilor;

- erorile judiciare.

Cumpara Revista Medierea Nr 1/2010