|
Prof. univ. dr. Liviu-Petru Zăpârţan
Av. drd. Diana-Ionela Ancheş
„Clear communication among disputants, through mediators, is the key to conflict resolution”
John W. Burton
Abstract.
This paper examines the role of communication in international mediation – as a category of strategic behaviour used by international mediators. Our opinion is very much influenced by the fact that international mediation does not submit to the same rules as internal mediation, due to the fact that some of the parts in international mediation are states, groups of states and governmental or nongovernmental organizations. In what concerns the states we must take into account that mediation submits to the principle of sovereignty which creates a privileged position for each state involved into an international conflict. This is why, we consider, along with the literature of speciality, that the communication is the key to conflict resolution. The history has already proved our point.
Conflictele internaţionale nu pot fi percepute ca fenomene unitare întrucât acestea sunt de diferite dimensiuni şi prezintă grade diferite de predispoziţie la rezolvare. Astfel, strategiile sau abordările obişnuite care ar putea fi aplicate cu succes anumitor conflicte, se dovedesc ineficiente pentru altele. Edward Azar a atras atenţia asupra trăsăturilor speciale ale conflictelor denumite de acesta „prelungite”, căci una dintre caracteristicile definitorii ale acestor conflicte o reprezintă dificultatea rezolvării paşnice a acestora. Louis Kriesberg vorbeşte despre „conflicte intratabile/insolubile/de nerezolvat” care cel mai adesea se afundă în antagonisme violente auto-perpetuate şi opun rezistenţă oricăror tehnici de negociere sau de mediere, dar şi altor metode de soluţionare paşnică. Alte conflicte sunt legate de-a lungul timpului printr-un grad înalt de intensitate, prin perioade repetate de violenţă şi prin rezistenţa generală manifestată faţă de soluţionarea lor, invocând conceptul de „conflicte trainice/de durată”. Diferenţele fundamentale dintre conflictele interstatale sunt exprimate în termeni de cauze, consecinţe, participanţi, istorie sau ciclu de viaţă a conflictului, şi fiecare dintre aceste diferenţe poate avea consecinţe prescriptive pentru managementul conflictului internaţional.
Conceptul de „conflicte de durată” s-a bucurat de o deosebită atenţie din partea literaturii de specialitate. Acest concept denumeşte relaţia comparativă dintre două state cu privire la unul sau mai multe aspecte, şi care este frecvent punctată de ameninţări sau chiar de recurgerea la forţă. În privinţa „conflictelor de durată” dimensiunea temporală este semnificativă întrucât acest tip de conflicte se mulează noţiunii de „fenomene pe termen lung”, în timpul cărora interacţiunile ostile se interpun cu perioade de pace şi cu eforturi de soluţionare. Confruntările militare şi eforturile de stabilire a unor relaţii paşnice sunt evenimente concrete care punctează ciclul de viaţă al conflictului. Succesul în mana¬gementul conflictelor se poate exprima fie prin rezolvarea completă a problemelor conflictuale, prin schimbarea comportamentului şi a atitudinilor părţilor implicate în conflict, fie prin adoptarea unei înţelegeri reciproc acceptabile, a unui acord de încetare a focului sau a unui acord parţial, aşa cum se obişnuieşte cel mai adesea în relaţiile internaţionale.
Abordarea conflictelor internaţionale a devenit o prioritate pe Agenda globală, întrucât consecinţele devastatoare ale conflictelor, într-o lume a globalizării, nu pot fi ignorate. Există câteva căi paşnice de rezolvare a conflictelor internaţionale, precum: eschivarea, negocierea, bunele oficii, medierea, arbitrajul şi adjudecarea. Definită ca fiind „abordarea paşnică a rezolvării conflictului, în cadrul căreia terţe părţi imparţiale ajută părţile conflictuale să rezolve conflictul prin intermediul unui proces de informare şi influenţă socială, fără a folosi violenţa sau fără a invoca autoritatea unui sistem legal”, medierea este unul dintre cele mai vechi şi mai des întâlnite mecanisme de rezolvare a conflictelor internaţionale, nefiind de ignorat nici avantajele pe care aceasta le oferă părţilor implicate în conflict.
Obiectivul părţilor implicate în conflict în invitarea sau acceptarea medierii este acela de a ajunge la un compromis sau cel puţin să arate că doresc acest lucru. În medierea internaţională, terţul poate fi o persoană (ex. Rainbow Warrior - Medierea Secretarului General al Naţiunilor Unite, 1986) ; o organizaţie internaţională (guvernamentală sau neguvernamentală) sau un stat care nu este parte directă în conflict. Strategia de mediere denotă planul complet al mediatorului în rezolvarea şi managementul conflic-tului. Implementarea multiplelor strategii de mediere se face în funcţie de felul în care mediatorul alege să abordeze procesul de mediere şi în funcţie de contextul specific al conflictului. Procesul medierii se învârte însă în jurul comportamentului strategic ales de către mediator spre a fi folosit pe parcursul acesteia. În literatura de specialitate au fost identificate trei categorii de comportament, în plan ascendent. Acestea sunt comunicarea, formularea de soluţii şi manipularea, şi stau la baza unei întregi serii de tehnici de mediere. Mai recent, acestei clasificări i s-au adus anumite modificări de către alţi autori care prezintă comportamentul strategic al mediatorului ca fiind unul situat diferit pe scala de intervenţie a acestuia. Conform noii abordări, categoriile de comportament ale mediatorului în procesul medierii sunt: comunicarea – facilitarea, procedural - formulative şi strategiile directe.
Întrucât medierea are, printre multiplele sale roluri, şi pe acela de a ajuta părţile implicate în conflict să facă ceea ce nu pot face singure, fiecare dintre aceste categorii de comportament strategic se referă la un obstacol diferit aflat în calea unor negocieri directe. În momentul în care conflictul determină imposibilitatea păstrării contactelor directe dintre părţile implicate, acestea se află în imposibilitatea de a-şi face reciproc concesii, singura posibilitate de comunicare între ele fiind mediatorul. Mediatorul este singurul în măsură să iniţieze şi să menţină contactul cu părţile şi să transmită acestora toate mesajele necesare în scopul soluţionării conflictului. Claritatea mesajelor transmise către părţile aflate în conflict este esenţială, prin urmare mediatorului îi este interzisă orice intervenţie în conţinutul mesajelor transmise către negociatori. Orice denaturare a conţinutului mesajelor poate cauza îngreunarea înţelegerii corecte a conţinutului mesajelor transmise. Se poate considera astfel că adoptarea acestui comportament de către mediator, îi conferă acestuia un rol pasiv care constă în lipsa oricărei intervenţii în conţinutul mesajelor transmise. Cu toate acestea, în procesul de mediere început rolul mediatorului este unul activ, întrucât procesul de comunicare între negociatori nu se poate desfăşura decât cu intervenţia mediatorului. Pentru a eficientiza comunicarea dintre negociatori, mediatorul este dator să pună în valoare calităţile sale personale, capacitatea proprie de comunicare, acurateţea şi confidenţialitatea cu care trebuie să acţioneze în egală măsură faţă de ambele părţi.
|
